Pogorârea Sf. Duh și Sf. Ștefan cel Mare ♱

Un articol din ziarul "Lumina" despre biserica noastra. Multumim doamnei Daniela Sontica

Născut în nordul Moldovei, unde fiecare colină și fiecare mănăstire poartă amprenta lăsată de Ștefan Vodă, hirotonit diacon la Sucevița și preot la Putna, părintele Emanuel-Ștefan Nuțu a mers la Viena cu gândul de a onora, dacă se va putea, moștenirea primită de la Binecredinciosul Voievod al Moldovei. După mai mult de 100 de întâlniri cu reprezentanții primăriei din Viena, preotul român a câștigat dreptul de a construi o biserică românească aproape de centrul orașului, iar lângă ea, un bloc de locuințe pentru peste 46 de familii de români. Și cum inimile străine de Ortodoxie și de neam s-au înmuiat doar prin lucrarea lui Dumnezeu, biserica a primit hramurile „Pohorârea Sfântului Duh” și „Sfântul Ștefan cel Mare”. Despre istoria noului Voroneț și impactul acestuia asupra românilor, dar și a celorlalți locuitori din Viena, austrieci sau de altă origine și religie, aflăm lucruri interesante din dialogul purtat cu părintele paroh.

Istoricul bisericii noastre din Viena este, poate, mai puțin despre ziduri și mai mult despre o luptă tăcută pentru demnitate, identitate și credință. Înainte să existe o biserică de piatră, a existat o biserică în suflet, în inima românilor din Viena, care și-au dorit un loc de rugăciune al lor, construit cu mâinile și inima lor, care să-i țină ancorați în credința și cultura moștenită de acasă.

Părinte Emanuel-Ștefan Nuțu, cum s-a născut ideea de a construi în Viena o biserică ștefaniană care să păstreze atât arhitectura, cât și pictura exterioară a epocii respective?  

Ideea unei biserici în Viena dedicate lui Ștefan cel Mare s-a conturat firesc, ca un răspuns la nevoia spirituală a comunității românești din diasporă, dar și ca o punte între trecutul nostru glorios și prezentul pe care îl trăim în inima Europei. Am dorit ca biserica să vorbească și prin arhitectură despre epoca ștefaniană: o epocă a înălțării, a verticalității spirituale, a demnității și a dăinuirii. De aceea, elementele arhitecturale inspirate din stilul moldovenesc - turlele, arcaturile, pictura în frescă - au fost gândite ca o continuare a stilului mănăstirilor de la Voroneț, Putna și Pătrăuți, în mijlocul Vienei. Este o biserică ridicată din dor, dar și din dragoste, din nevoia de rădăcini și din conștiința unei moșteniri care merită transmisă mai departe.

Știu că ați avut multă răbdare, v-ați întâlnit de multe ori cu autoritățile vieneze pentru a putea construi biserica. Vă rog să ne povestiți, pe scurt, cum a fost această luptă și cum i-ați convins până la urmă că este nevoie de biserica aceasta românească?

Istoricul bisericii noastre din Viena este, poate, mai puțin despre ziduri și mai mult despre o luptă tăcută pentru demnitate, identitate și credință. Înainte să existe o biserică de piatră, a existat o biserică în suflet, în inima românilor din Viena, care și-au dorit un loc de rugăciune al lor, construit cu mâinile și inima lor, care să-i țină ancorați în credința și cultura moștenită de acasă.

Drumul a fost extrem de anevoios. Am avut peste 100 de întâlniri cu reprezentanții orașului Viena, unde am explicat, am argumentat, am revenit cu dosare, planuri, aprobări, totul în spiritul dialogului și al răbdării. Terenul pe care ni s-a promis că vom putea construi s-a schimbat de șapte ori. A fost epuizant și, omenește vorbind, de multe ori părea imposibil.

Au fost momente în care am simțit că proiectul riscă să rămână doar o frumoasă intenție. Dar n-am renunțat. Pentru că în sufletul fiecăruia exista deja biserica, vie, neclintită, înrădăcinată în rugăciune și în credința că acolo unde Dumnezeu binevoiește, toate se pot împlini.

Am întâmpinat și opoziție, și lipsă de fonduri, și neîncredere din partea unora. Dar am avut parte și de multă dragoste, dăruire și jertfelnicie din partea Mitropolitului nostru, Înalt­prea­sfințitul Părinte Serafim, și a cre­din­cioșilor. A fost o lucrare de echipă, dar și o încercare personală, uneori foarte grea.

Astăzi, biserica este ridicată. E o biruință, dar nu una lumească. Este biruința bisericii din suflet care, încet, cu răbdare, cu jertfă, a devenit biserică zidită, o ctitorie românească în inima Vienei, un loc în care prezentul și trecutul se întâlnesc sub semnul speranței și al iubirii de Dumnezeu. Este o biserică ridicată nu doar din materiale, ci și din suferință, din răbdare, din ideal. Și cred că tocmai de aceea are o forță tăcută, dar profundă.

Dacă ar fi să dăm niște date concrete, atunci voi spune că acest proiect l-am început în 2011, cu binecuvântarea IPS Părinte Mitropolit Serafim. La 14 iunie 2017, am achiziționat un teren de 884 mp, în apropierea cunoscutului parc Prater. Slujba punerii pietrei de temelie a avut loc la 17 septembrie 2017, lucrările de construcție, efectuate de firma Concelex, au început în noiembrie 2018. La 25 decembrie 2020, IPS Părinte Mitropolit Serafim a oficiat prima Sfântă Liturghie în demisolul bisericii, binecuvântând lucrările săvârșite, iar în 2021, la praznicul Învierii Domnului, am săvârșit prima Sfântă Liturghie în biserică. La 11 iunie 2022 a avut loc sfințirea Altarului bisericii de către IPS Părinte Mitropolit Serafim, împreună cu alți cinci ierarhi și un sobor de 50 de preoți și diaconi, în prezența a numeroși reprezen­tanți ai statului austriac, orașului Viena și ai celorlalte comunități religioase din Austria.

Care credeți că a fost elementul principal care a determinat autoritățile vieneze să aprobe ridicarea bisericii?

Cred că elementul principal care a determinat autoritățile vieneze să aprobe ridicarea bisericii a fost perseverența calmă și consecventă cu care am dus acest proiect mai departe, ani la rând, fără să forțăm lucrurile, dar nici să renunțăm la ele. Am fost sinceri și trans­parenți, ne-am prezentat mereu cu respect și argumente solide. Am demonstrat că nu dorim doar să construim o clădire, ci să aducem valoare orașului - să ridicăm un lăcaș care nu aparține doar românilor, ci devine parte din mozaicul spiritual și cultural al Vienei.

Un alt factor esențial a fost caracterul profund pașnic și integrator al comunității românești. Suntem mulți, dar discreți. Harnici, dar demni. Nu am cerut privilegii, ci doar dreptul la un spațiu pentru a ne exprima credința și identitatea.

Un moment-cheie care a impresionat în mod real autoritățile a fost prezentarea planurilor picturii exterioare, inspirată din stilul mănăstirilor moldovenești - Voroneț, Sucevița, Humor. Le-am arătat albume documentate, cu frescele exterioare, cu cromatica specifică și tematica profundă, și au fost realmente impresionați de frumusețea și unicitatea acestui stil. A fost pentru ei o descoperire culturală. Au înțeles atunci că nu e vorba doar de o clădire religioasă, ci de o construcție artistică, istorică, vie, care aduce în Viena o expresie autentică a patrimoniului spiritual românesc și ortodox. Proiectul a început să fie perceput nu ca o revendicare, ci ca o contribuție la diversitatea și bogăția orașului.

Cum v-a venit ideea să construiți un bloc pentru români chiar lângă biserică? Oare mai există așa ceva în diasporă?

Ideea de a construi un bloc de locuințe pentru români lângă biserică nu a fost una de moment, ci a izvorât dintr-o nevoie concretă și, în același timp, dintr-o viziune pastorală pe termen lung. În toți acești ani în care am fost alături de comunitatea românească din Viena, am întâlnit nenumărate cazuri de familii tinere, vârstnici, mame singure sau studenți care s-au confruntat cu dificultăți legate de chirii, relocare sau integrare.

Am simțit că Biserica nu trebuie să fie doar un loc unde oamenii se roagă duminica, ci un sprijin real și concret în viața lor de zi cu zi. Așa s-a născut ideea unui ansamblu de locuințe sociale, construit chiar lângă biserică - nu doar din considerente practice, ci și pentru că vrem să construim o comunitate vie în jurul bisericii, unde credința, solidaritatea și identitatea românească să se poată păstra și transmite mai departe, mai ales copiilor.

Însă, trebuie să spunem clar că susținerea primarului de sector din acel timp, dl Karlheinz Hora, a fost decisivă, iar construcția blocului s-a realizat prin finanțarea din partea Primăriei Vienei, și cu o contribuție a familiilor adunate în cadrul unei asociații de locatari. Arhitecți au fost Georg Baldass și Mihaela Ionescu. La parter se află un magazin bisericesc și un birou de pelerinaje administrate de parohia noastră și o grădiniță administrată de Arhiepiscopia Catolică a Vienei.

Din câte știm, un astfel de model, o biserică românească cu un bloc de locuințe sociale dedicate membrilor comunității, în diasporă, este unic. Cel puțin în Europa de Vest, nu am cunoștință să mai existe un asemenea proiect integrat.

În această perioadă se lucrează din plin la pictura interioară și am văzut cât de frumos este totul până în acest moment. De asemenea, este în plan și împodobirea în exterior cu pictură. Povestiți-ne câteva lucruri despre colaborarea cu maestrul Alexandru Nicolau, începută în 2023, și despre programul iconografic.

Pictura bisericii este, pentru mine, sufletul vizibil al lăcașului, respirația lui duhovnicească în culoare, lumină și chipuri sfinte. Ne aflăm în plină lucrare a picturii interioare și pot spune, fără ezitare, că ceea ce se conturează în biserică este o adevărată operă de artă - frumoasă, profundă și teologic armonizată.

Avem bucuria de a colabora cu maestrul Alexandru Nicolau, un nume cunoscut și respectat în arta bisericească românească, format în școala clasică a picturii bizantine, dar cu o sensibilitate contemporană rafinată. Ceea ce îl caracterizează este nu doar stăpânirea tehnicii, ci și respectul profund față de loc, de spiritualitate și de comunitate. Lucrul cu dânsul a fost o întâlnire providențială.

Programul iconografic urmează rânduiala tradițională bizantină, dar este adaptat spa­țiului liturgic al bisericii noastre, într-un echilibru între sobrietate teologică și frumusețe artistică. Sfinții sunt zugrăviți în tehnica fresco, într-o manieră vie, caldă, apropiată, dar păstrând forța verticală a stilului canonic. Privind pereții pictați, ai impresia că ești în mijlocul unei mulțimi de rugători - o Biserică cerească ce coboară spre cea pământească.

În același timp, avem în plan și pictura exterioară, realizată după ideile principale transmise de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Va fi un proiect de anvergură, cu o mare încărcătură teologică, culturală și artistică, gândit ca predică vizuală, o chemare spre sfințire si sfințenie.

Credem că, atunci când pictura va fi încheiată, întreg ansamblul bisericesc va deveni un loc de rugăciune și un reper cultural - un spațiu în care frumusețea îl apropie pe om de Dumnezeu, exact așa cum spune Sfântul Pavel: „Toate să le faceți cu cuviință și cu rânduială”. Realizarea picturii întru-un timp atât de scurt se datorează sprijinului venit și din partea statului român prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și prin Secretariatul de Stat pentru Culte.

Locuiți într-un cartier destul de liniștit. În ce relații este comunitatea parohială cu vecinii de cartier?

Adevărul este că locuim într-un cartier nou, foarte liniștit, iar acest lucru a contat mult în felul în care s-au așezat lucrurile în jurul bisericii. Comunitatea parohială are o relație foarte bună cu vecinii austrieci, bazată pe respect, discreție și comunicare deschisă. De la început, ne-am dorit să fim un factor de echilibru în cartier, nu un element perturbator. Și cred că am reușit.

Ne-am străduit să fim atenți la detalii aparent mărunte, să nu fie aglomerație, să nu deranjăm fonic, să păstrăm curățenia în jurul bisericii, să arătăm că pentru noi bunul-simț și respectul față de spațiul comun sunt esențiale. Cred că aceste lucruri au fost observate și apreciate.

Am fost plăcut surprinși să constatăm că, în timp, nu doar că vecinii austrieci sau de alte naționalități au acceptat existența bisericii, dar unii dintre ei s-au apropiat sincer, chiar emoționați de ceea ce văd și simt aici. Avem, în mod real, donatori pentru lucrarea de pictură care nu sunt nici români, nici ortodocși, ci oameni din alte confesiuni, de alte limbi și origini, care au intrat, au privit pictura, au întrebat, s-au interesat și au simțit nevoia să contribuie, fiecare cum a putut.

Aceasta pentru noi este o dovadă că fru­musețea unește, că tăcerea icoanei poate grăi acolo unde cuvintele se opresc. Și cred că e și o formă profundă de integrare: nu impusă, nu formală, ci naturală, om cu om, suflet cu suflet.

Ne bucurăm că biserica noastră nu este privită ca o enclavă românească închisă, ci ca un loc viu, cu ușa deschisă, unde cine intră se simte binevenit, chiar dacă vine din altă zare.

La fel de important este sprijinul constant din partea primarului sectorului, care organizează frecvent vizite cu grupuri din cartier și aduce oameni să vadă biserica. De fiecare dată, aceștia se opresc nu doar la pictură, ci și la curtea plină de flori, pe care o îngrijim cu drag, un detaliu simplu, dar care spune mult despre respectul pe care îl purtăm spațiului în care trăim. Au fost și momente în care a trebuit să explicăm cine suntem, ce facem, de ce venim în număr mare la slujbă duminica, dar am făcut-o cu răbdare și fără tensiune. Am organizat porți deschise, am invitat vecini austrieci să viziteze biserica, să vadă pictura, să asculte colinde sau muzică bizantină. Mulți au venit doar din curiozitate, dar au plecat sincer impresionați. A fost o bucurie pentru noi să vedem că dialogul intercultural e posibil și fertil.

Putem spune că ne-am integrat fără să ne pierdem identitatea, iar biserica a devenit, încet-încet, parte din peisajul comunității locale, nu doar ca o clădire, ci ca o prezență vie, pașnică și demnă, care dă ceva înapoi locului în care trăim.

Încă din 2009 sunteți profesor de religie ortodoxă în Campusul școlar privat catolic „Mater Salvatoris” și la Gimnaziul „Joseph Haydn” din Viena. Cine sunt elevii dvs.? Ce înseamnă această experiență pentru dvs.?

Încă din 2009 am onoarea să fiu profesor de religie ortodoxă în Campusul școlar privat catolic „Mater Salvatoris” din Viena, unde predau elevilor de la gimnaziu până la liceu și colegiu pedagogic. Majoritatea elevilor mei sunt tineri ortodocși din familii de diferite naționalități, care trăiesc într-un mediu multicultural și confesional divers. Pentru ei, școala este un loc important unde pot să-și cunoască și să-și păstreze identitatea ortodoxă.

Pentru mine, această activitate este o misiune serioasă și o mare responsabilitate, dar și o oportunitate rară, deoarece Biserica Ortodoxă este prezentă oficial și recunoscută în sistemul educațional austriac. Astfel, putem ajunge la tineri într-un cadru legitim și respectat, oferindu-le repere clare despre credință, valori și identitate, într-o lume din ce în ce mai secularizată.

Desigur, această misiune are și provocările ei. Mulți elevi vin din familii în care legătura cu biserica este mai slabă, iar influențele culturale din jur le propun alte modele. De aceea, e nevoie de răbdare și creativitate pentru a le transmite un mesaj care să le vorbească sufletului.

Pe de altă parte, lucrul cu tinerii este o bucurie imensă. Ei sunt curioși și dornici să înțeleagă cine sunt și de unde vin. Mă simt onorat să-i însoțesc pe acest drum și să le răspund întrebărilor, uneori dificile, pe care le au.

Bucuria mea cea mai mare este să îi văd, la examenul de bacalaureat, cum vorbesc cu mândrie și cunoștință despre Ortodoxie, despre credință și valorile care i-au format.

Prin această prezență în școală, contribuim la păstrarea și transmiterea credinței în diasporă, într-un mod deschis, respectuos și integrat în societatea în care trăim. Este o lucrare de suflet și o investiție în viitor, pentru că acești tineri sunt speranța și continuitatea noastră.